Corabia civilizatiei ne releva in drumul ei odiseea credintelor umanitatii.
Încă de la începuturile omenirii, semenii nostri au încercat dea un sens lumii inconjuratoare, mai ales atunci când s-au confruntat cu fenomene necunoscute, cum erau „ce provoacă furtunile?”, „ce se întîmplă cu noi după ce vom muri?”, și „cum s-a format lumea”? Este plauzibil că de la astfel de întrebări, s-au format religiile primitive.
Cele mai vechi dovezi ale unor practici religioase sunt de acum 100,000 ani, când primii oameni au început să-și îngroape morții. Deși nu putem defini acest lucru ca originea credinței, aceasta ne sugerează că, în zorii umanității, aceștia au început să ia în considerare intr-un fel, viata de apoi.
De-a lungul timpului, această practică religioasă a dat naștere la o nouă ideologie, care s-a răspândit în pe toate continentele, cunoscută azi ca „Animism”. Această credință emergentă a fost rădăcina sistemului de credințe, care astfel ar fi evoluat și ramificat în numeroase alte ideologii peste tot în lume. Traseul evoluției acestor religii poate fi împărțit în trei perioade clasice.
Trebuie remarcat faptul că aceste perioade nu sunt marcante pentru o nouă ideologie îmbunătățită față de sistemelor religioase anterioare. Religiile se schimba in timp, ele dispar, și s-au împărțit în tradiții distincte. Ele se adaptează la mediul lor, isi construiesc în parte mediul din care fac parte, tot la fel cum o face evoluția organică.
Perioada 1: Animism (100.000 î.Hr. – prezent)
Oamenii au început să creadă că elementele naturale (de exemplu, plantele, animalele, rocile si vantul) poseda o esență spirituală. Aceste entități spirituale au fost considerate a avea puteri și temperamente care au influențat lumea noastră de zi cu zi. Prin a se închina la aceste ființe divine, se credea s-ar putea menține armonia cu această lumea spirituală și ca ar putea obține anumite favoruri din partea ei.
Perioada 2: Politeism (15.000 ien – prezent)
Rădăcinile politeismului par a fi in în era Epipaleolitică. Lingviști și istorici au definit o familie de limbi ipotetic numită Nostratic, care pare să fi influențat toate dialectele africane și eurasiatice. Multe dintre cuvintele care pot fi reconstituite implica zei naturali (cum ar fi mama pământ și tatăl cer). Acest lucru sugerează că spiritele naturii ale animismului au evoluat într-o nouă generație de zei (dând unor ființe abstracte precum tunetele și apa, o formă mai umană). În timpul revoluției neolitice, civilizațiile au început să evolueze impunând experiența unor noi domenii (de exemplu legislativ, metalurgie, agricultură și comerț). Au fost descendenți ai zeilor Nostratic (de exemplu, indo-europenii și sumerienii) care au capătat rolul de ghid și lider în lumea civilizată.
De obicei aceste ființe divine au fost împărțite în mai multe clase ce cuprindeau: supravegherea cerurilor, tărâmul muritorilor și lumea subterană. Fiecare zeitate poseda propriile sale puteri, practică religioasă și domeniu (de exemplu de tranzacționare, de diplomație, ambarcațiuni de război etc). Oamenii credeau intr-una sau in toate aceste ființe, câștigându-le favorurile prin oferte, rugăciune și chiar sacrificiu.
Perioada 3: Monoteismul (1348 î.Hr. – prezent)
In epoca bronzului, o nouă mișcare a căpătat formă, care o prioritizat un singur Zeu in fața tuturor celorlalte zeități. Acest sistem este cunoscut ca Monoteismul – o credință într-o Ființă Supremă. În 1348 î.Hr., faraonul Akhenaton, a ridicat un Zeu mai puțin cunoscut, numit „Aton” la statutul suprem, minimalizând rolul tuturor celorlalte zeități egiptene. Un pic mai târziu, în Iran, Zoroastru (un preot persan) au susținut „Ahura Mazda” ca fiind o zeitate supremă. Acest sistem nou apărut a postulat că un zeu creator a format universul cunoscut, capabil de guvernământ față de toate celelalte domenii. Această idee a devenit proeminent în iudaism, creștinism, islam, și Sikhism.
Cele mai multe sisteme monoteiste au tendința de a fi exclusive prin natura lor, ceea ce a însemnat că zeii lumii vechi au trebuit să fie eliminați din conștiința oamenilor. Ca o consecință, religiile monoteiste au o mai puțină toleranță religioasă decât religiile politeiste, având ca drept rezultat mai multe războaie și conflicte violente.